Guvernul Streleț – un guvern în numele stabilității țării sau al imunității parlamentare?

gov.md
 

Demisia Guvernului ”Chiril Gaburici” (după numele ex-premierului Republicii Moldova) putea să aibă drept consecință începutul unei noi crize politice în Moldova. Acest lucru ar fi putut fi posibil dacă liderii Partidului Liberal nu ar fi acceptat imediat după cel de-al doilea tur al alegerilor locale să ia parte la negocierile pentru formarea unei noi alianțe de guvernare – una la fel de europeană ca și cele anterioare. Prima candidatură pentru această funcție, Maia Sandu, ministra educației, s-a dovedit a fi ”nepotrivită” pentru câțiva lideri ai noii coaliții de guvernare. Argumente: un presupus refuz al acesteia de a  discuta cu doi dintre liderii partidelor noii alianțe formate la Chișinău; insistența cu care a cerut demisia procurorului general și pe cea a guvernatorului Băncii Naționale a Moldovei. Cerințele înaintate de aceasta nu au fost acceptate, iar în jocul de culise responsabilitatea pentru refuzul de a discuta despre viitoarea formulă de guvernare a fost pusă pe seama candidatei pentru cea mai importantă funcție într-un stat cu formă de guvernare parlamentară.

Un alt titlu, aceleaști deficiențe pentru programul de guvernare sau de ce nimeni nu răspunde la întrebarea ”cum?”

De șase ani în Republica Moldova guvernează coaliții pro-europene. La 27 iunie 2014 acest stat a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană[1] – un document extrem de important, care rămâne a fi cel mai bun program de guvernare sau ”road-map-ul” pentru transformare calitativă. Autoritățile guvernamentale de la Chișinău nu trebuie decât să implementeze conținutul acestui document, pentru că în cazul acestui stat principiul ”more for more” al Parteneriatului Estic a funcționat foarte bine. Problema resurselor financiare pentru diferite acțiuni și reforme era mai puțin gravă decât pentru alte state membre ale aceluiași proiect. Din păcate, planurile sau aspirațiile inițiale și realitățile cotidiene diferă complet în acest caz. Liderii alianțelor de guvernare se ”încăpăținează” să elaboreze de fiecare dată când este creată o nouă coaliție sau trebuie să fie ales un nou prim-ministru un nou plan, retușat de fapt din cel vechi, evitând să dea în conținutul acestuia răspunsul la întrebarea fundamentală: cum se vor atinge toate obiectivele menționate în el, care sunt resursele umane, tehnice și financiare disponibile și dacă există sau nu voință politică pentru aceasta?

Candidatura Maiei Sandu pentru funcția de premier nu a întrunit consensul alianței de guvernare nou create, mai exact pe cel al Partidului Democrat din Moldova și pe cel al Partidului Liberal[2]. Democrații au considerat că este inoportun să discute cu Maia Sandu în condițiile în care liberalii nu au găsit disponibilitate pentru un eventual dialog. Solidaritatea între membrii alianței părea să fi atins un nou nivel, spre disperarea cetățenilor. Dacă cele două partide ar fi urmărit reacția opiniei publice la nominalizarea Maiei Sandu, atunci ar fi observat că au obținut pentru prima dată, după mult timp, consensul alegătorilor. Dar cât de mult contează în asemenea momente alegătorul sau problemele sale, atunci când din agenda politică nu dispar pericole de genul alegerilor anticipate și pierderea imunității parlamentare? Răspunsul la această întrebare este mai stabil și mai constant decât orice coaliție de guvernare în Republica Moldova: prea puțin.

De la PLDM la PLDM sau de la un guvern demis pentru acte de corupție la un guvern șantajabil

Pornind de la rezultatele obținute la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014, misiunea de a nominaliza candidatul pentru funcția de prim-ministru i-a revenit Partidului Liberal-Democrat din Moldova (PLDM). Candidatura Maiei Sandu nu trebuia să fie prima și nici ultima în acest sens. Ea nu trebuia să fie compromisul final, dar mai degrabă elementul central al noii strategii de PR a PLDM-ului: liberal-democrații nu au nicio vină pentru că o persoană integră nu a fost acceptată de către partenerii de alianță. Majoritatea, însă, înțelegea că va fi foarte greu să promovezi într-o asemenea funcție o persoană care nu oferă prea mult spațiu de manipulare și care nu își va compromite imaginea de dragul unor jocuri de culise.

Refuzul PL-ului de a discuta cu Maia Sandu, chiar în condițiile în care mai multe dintre vocile de neignorat din cadrul acestei formațiuni politice și-au reiterat susținerea pentru ministra educației, a fost și el parte a unui plan bine elaborat și urmat cu precizie academică. Astfel, PLDM-ul nu ezită să propună o nouă candidatură – Valeriu Streleț. Fără a oferi prea mult spațiu pentru dezbaterile publice, fără a evalua opinia alegătorilor și fără a analiza recomandările venite din partea societății civile, liderii noii alianțe de guvernare au obținut din partea președintelui Republicii Moldova, Nicolae Timofti, semnătura pentru decretul de înaintare a candidaturii lui Valeriu Streleț pentru funcția de premier.

Vulnerabilitatea acestui nou guvern, votat la 30 iulie 2015, reiese în primul rând din fragilitatea alianței, dar și din componența nominală a noului cabinet de miniștri. Dacă analizăm discursurile emise de ceea ce numim astăzi în Republica Moldova opinie publică, atunci o să putem observa că noul guvern este tratat cu suspiciune, indiferență sau neîncredere. Este un cabinet de miniștri care pornește la drum cu un nivel minim de credibilitate din partea alegătorilor. Propunerile liberalilor pentru patru ministere, atât cât le-a revenit în urma partajării funcțiilor, nu prea par să producă schimbări calitative. Mai degrabă par a fi o recompensă pentru intrarea în alianță. Evident, asumarea unor responsabilități în condiții atât de grele pentru Moldova – miliardul dispărut, corupția care a atins cote maxime, situație economică grea – trebuia să fie însoțită cel puțin și de o recompensă ministerială.

Liderii celorlalte două fracțiuni parlamentare aflate în opoziție, Vladimir Voronin și Igor Dodon, au făcut și ei aprecieri negative cu privire la calitatea noului cabinet de miniștri, menționând că noua componență nu va reuși să se țină de programul de guvernare. Mai mult, pentru Igor Dodon par a fi evidente de pe acum rezultatele actului de guvernare al noii alianțe în numele strabilității și evitării unei crize politice prelungite. În traducere liberă este vorba aici despre stabilitatea oferită de imunitatea parlamentară, iar ca acest lucru să fie posibil este nevoie de a evita alegerile parlamentare anticipate – lucru asupra căruia insistă social-democrații lui Igor Dodon.

Vladimir Voronin este mai domol în aprecieri dramatice, evitând să fie întru totul de acord cu colegul său aflat în opoziție. Echilibrul discursului liderului comunist se datorează exclusiv faptului că Partidul Comuniștilor este într-o cădere liberă și că este nevoie de mult timp pentru a putea recâștiga încrederea electoratului de stânga sau cel reprezentant de minoritățile etnice, adesea orientate pro-Rusia, care a migrat spre formațiunile reprezentante de Igor Dodon sau Renato Usatîi.

Cui îi este pe plac guvernarea ”stabilă” în Republica Moldova?

Mesajele primite de către Valeriu Streleț după investire demonstrează cu prisosință cât de importantă este stabilitatea politică în Republica Moldova pentru Republica Moldova, dar și pentru regiune. A fost oportună investirea pentru soluționarea conflictului din Ucraina, pentru viitorul Parteneriatului Estic, pentru parcursul european al acestei țări, pentru continuarea reformelor, dar mai ales pentru partidele aflate la guvernare și pentru Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, și asta în pofida faptului că ultimii nu vor recunoaște în mod public acest lucru.

Toate aceste nevoi de stabilitate și securitate ale experților străini, ale partenerilor externi, ale autorităților de la Chișinău nu vor soluționa problemele cu care se confruntă societatea din Republica Moldova. Niciunul dintre argumentele aduse în favoarea stabilității nu coincid cu nevoia reală de a implementa reforme eficiente în acest stat. Transformarea este înțeleasă în mod diferit, în funcție de percepțiile proprii ale securității, amenințărilor și vulnerabilităților la care sunt supuși diferiți actori care au dezvoltat interese pentru ”stabilitatea politică” a Moldovei.

În numele ”stabilității politice a regiunii” foarte mulți oficiali europeni, experți străini, dar mai ales noua coaliție de guvernare, s-au grăbit să aprecieze în tonuri pozitive ”maturitatea” celor trei lideri ai PLDM, PDM și PL sau, după cum a calificat în discursul său în cadrul ședinței legislativului, Valeriu Streleț, ”înțelepciunea și responsabilitatea celor trei lideri ai alianței… ”. Și nimeni nu a încercat să răspundă la întrebarea: de câtă reformă va beneficia cu adevărat societatea din cel mai sărac stat din Europa după alegerea noului premier?

Aprecierile pozitive oferite de mediul de expertiză sau chiar politic extern nu încurajează automat reforma instituțională sau economică. Mai degrabă pot fi calificate drept o susținere tacită sau din oficiu a unei guvernări incapabile să producă schimbare, dar care este tolerată pentru a nu se repeta istoria Ucrainei, pentru a evita reîntoarcerea comuniștilor la guvernare sau evitarea obținerii majorității parlamentare de către formațiunile politice susținute de către Federația Rusă. Problema, însă, râmâne a fi pe agenda de discuții. În era internetului și a circulației informației este greu de crezut că masele nu se pot mobiliza mai repede, mai ales în condițiile în care disponibilitatea pentru a protesta în rândul populației a atins nivel maxim de la obținerea independenței.

Într-un stat cu o democrație consacrată datoria unei elite politice este în primul rând față de alegători. Și doar mai apoi față de partenerii străini. În aceste condiții este greu de înțeles reacția experților externi care apreciază apariția noii/vechi alianțe de guvernare ca fiind un element care adaugă stabilitate regiunii. Ceea ce se întâmplă în prezent în Republica Moldova nu este decât o mimare de proastă calitate a stabilității politice. De ce este atât de greu de perceput că amânarea protestului social din cauza unor autorități lipsite de voință politică pentru a implementa reforme sau pentru a lupta împotriva corupției nu înseamnă eliminarea posibilității de explozie a furiei cetățenilor cu efecte mult mai mari asupra securității Europei de Est?

Recomandarea sau pledarea pentru stabilitate fără a mobiliza în același timp voința politică în acest sens și a stimula reformele economice și sociale este inutilă. Autoritățile de la Chișinău au pierdut ”morcovul” în drumul lor spre integrarea europeană. Probabil partenerii externi ar trebui să le arate și ”biciul” ca să-i mobilizeze să-și reevalueze obiectivele și prioritățile.

Angela Grămadă, președinte, Asociația Experts for Security and Global Affairs

[1] Totul despre Acordul de Asociere, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova, Chișinău, http://www.mfa.gov.md/totul-despre-aa

[2] Maia Sandu: Am fost realistă. Ştiam că sunt puţine şanse să-mi fie acceptate condiţiile, Centrul de Investigații Jurnalistice, Chișinău, 01 august 2015, http://anticoruptie.md/stiri/maia-sandu-am-fost-realista-si-stiam-ca-sunt-sanse-putine-ca-vor-fi-acceptate-conditiile-mele/

Leave a reply

Your email address will not be published.