Cât de pregătiți suntem pentru ”schimbarea la față” a parteneriatului bilateral România – Ucraina?

Kiev, Ukraine
 

Președintele Ucrainei, Petro Poroshenko, va efectua o vizită oficială la București pe data de 21 aprilie curent. Acest eveniment are o importanță majoră pentru confirmarea schimbării paradigmei în relațiile bilaterale între cele două state vecine. Pe unii această schimbare a perspectivei îi bucură, iar altora le creează disconfort. Ceea ce contează, însă, cu adevărat este o analiză pragmatică și responsabilă a viitorului acestui parteneriat bilateral. Modul în care evoluează în ultima perioadă interacțiunile în diferite domenii între cele două țări sugerează existența unei apatii pentru impulsionarea cooperării din partea ambelor părți în domeniul economic, care, de altfel, constituie baza oricărui parteneriat pragmatic. Clișeele, lipsa voinței politice interne (în ambele state), lipsa dorinței de a înțelege nevoile reciproce ale partenerului, dar mai ales anexarea Crimeei și operațiunile militare din Estul Ucrainei, adică noile amenințări de securitate în regiune, evidențiază și mai mult momentele care argumentează așteptarea unor timpuri mai bune. Singurul element care pare să funcționeze cu adevărat în toată această perioadă în raporturile bilaterale dintre România și Ucraina se referă la securitatea națională și la nevoia ambelor state de a-și reorganiza strategiile de politică externă și de apărare în contextul modificării unilaterale a frontierei Federației Ruse prin anexarea Crimeei.

Din punct de vedere al discursului politic, România, în calitate de actor regional important, a făcut totul: a oferit susținere pentru integritatea teritorială a statului vecin, asistență în domeniul cyber security, ajutor în domeniul militar pentru Ucraina. Celelalte domenii sunt în continuare ignorate. Infrastructură economică slabă, puncte de trecere a frontierei mult prea puține, transfer de bune practici și politici publice insuficient, încurajare slabă a inițiativelor societății civile din România pentru Ucraina, chiar dacă această țară este inclusă în lista de priorități în ceea ce privește statele beneficiare de asistență pentru dezvoltare din partea României. Și dacă până nu demult scuza perfectă o constituia războiul ruso-ucrainean, acum la aceasta s-a mai adăugat criza politică internă din Ucraina și fragilitatea coaliției pro-europene din Radă, care generează următoarea întrebare: cu cine lucrăm la Kiev?

Toate acestea, însă, sunt doar niște elemente care argumentează strategia de non-acțiune, non-implicare sau concentrarea pe domenii de falsă importanță, pentru a livra în interiorul celor două state careva rezultate. În continuare de la Kiev la București, și invers, este foarte dificil să ajungi, iar cooperarea se face prin aeroporturile unor state terțe. Cursa cu autocarul București – Odessa – București, ca și trenul București – Kiev (durata unei astfel de călătorii este de aproximativ 24 ore) sunt utile, dar nu facilitează suficient de mult impulsionarea dialogului bilateral pe diferite paliere.

Anexarea Crimeei de către Federația Rusă în martie 2014 a avut într-adevăr drept efect schimbarea conținutului relației bilaterale dintre Kiev și București. Poziția fermă de condamnare a acțiunilor unilaterale ale Moscovei de a-și extinde propriul teritoriu din contul statelor vecine, iar ulterior și ratificarea Acordului de Asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeană, a scos Bucureștiul de pe lista statelor ostile pentru Ucraina. Anterior, România era apreciată ca ”dușmanul” numărul 2 al Ucrainei[1], fiind calificată drept țară care poate trece de la formularea discursivă de pretenții teritoriale la acțiuni concrete de atingere a unor asemenea obiective. Deși, substratul pentru o asemenea abordare a parteneriatului cu Bucureștiul nu aducea beneficii niciuneia dintre părți, din simplul motiv că producea semnale false și periculoase, mai mulți actori politici nu au ezitat să îl folosească pentru a obține avantaje imediate. Inducția ”fricii” era folosită de către diferiți lideri politici mai ales în perioada campaniilor electorale pentru a obține susținerea alegătorului prea puțin atent la înțelegerea corectă a consecințelor unor asemenea mesaje.[2]

Până la momentul anexării Crimeei dezbaterile consistente pe diferite dosare bilaterale, după cum am menționat mai sus, erau evitate. Pretextele pentru a nu interacționa erau la aceleași: situația minorității române din Ucraina, insula Șerpilor, canalul Bâstroe, investiția românească de la Krivoi Rog. Dialogul bilateral era inert. Totul părea să se datoreze lipsei de încredere reciprocă sau cel puțin aceasta era sugestia instituțiilor responsabile pentru impulsionarea interacțiunii și cooperării bilaterale. De facto, problema o constituia și încă o mai constituie faptul că Bucureștiul și Kievul vorbesc două limbi politice diferite. Chiar dacă refuzăm să recunoaștem acest lucru noi ne considerăm europeni, iar pe ucraineni îi considerăm ruși. De aici și lipsa de atracție politică. Și unii, și alții s-au înșelat.

Bucureștiul privește spre Occident, evitând să își arunce privirea spre Est, nu pentru că se teme de ceea ce ar putea să descopere acolo, ci din simplul motiv că o eventuală cunoaștere mai profundă a realităților estice ar duce din oficiu și la obligativitatea asumării unui rol mai mare în această regiune. Problema în cazul României o constituie faptul că autoritățile guvernamentale nu au înțeles la timpul potrivit că necunoașterea sau neînțelegerea unor fenomene și procese în regiune nu te scutesc de responsabilitatea care reiese din calitatea de stat de frontieră al Uniunii Europene. Aceasta calitate înseamnă să înveți să îți asumi statutul, să aloci resurse, să proiectezi idei, strategii și politici.

La rândul său, Kievul oscila între Est și Vest, între scheme de interese politice și economice, între nevoia iremediabilă de transformare instituțională și păstrarea unui status quo economic, extrem de profitabil pentru cei care gestionau afacerile statului. Mai mult, jonglarea cu diferite formule de integrare regională și încercarea de a stoarce din relația bilaterală Ucraina – Uniunea Europeană cât mai multe resurse financiare pentru elita economică au scăzut dramatic încrederea publicului intern, cel al cetățenilor, în potențialul clasei politice ucrainene de a se transforma. Elita politică ucraineană se credea indispensabilă în orice formule de cooperare în regiune – fără Kiev nimic nu va fi. Iată de ce, fosta guvernare de la Kiev sugera deschis în cadrul diferitor formare de cooperare regională că este orientată spre un anumit tip de beneficii (financiare în majoritatea cazurilor)[3], iar lipsa unor garanții clare în acest sens și insistența europenilor pentru implementarea reformelor anticorupție, micșora spațiul pentru dialog eficient. Treptat, actorii politici ucraineni au ajuns la falsa concluzie că pot să cocheteze la nesfârșit cu ambele părți (și cu Rusia, și cu UE), iar facturile pentru aceste dineuri politice le vor plăti partenerii externi. Ucraina era dorită de două tabere cu interese care se suprapuneau: Rusia și Occidentul. ”Punctul pe i” în acest ”joc de interese” l-au pus cetățenii ucraineni, care au decis în noiembrie 2013 că a sosit timpul pentru începutul sfârșitului vechiului tip de guvernare. Cel puțin aceasta a fost speranța cetățenilor ucraineni, care au oferit mandat de guvernare opoziției, care a acționat inteligent prin cooptarea în rândurile sale a câteva voci importante ale străzii, mimând astfel transformarea calitativă.

După EuroMaidan România s-a plasat de partea ”băieților buni” în contextul crizei ruso-ucrainene. A susținut integritatea teritorială și suveranitatea statului ucrainean, a susținut parcursul european și am promis celor de la Kiev că îi va ajuta să se apropie de valorile europene. O altă performanță a României a fost cea de a nu nimeri în capcana propagandei rusești: am fost consecvenți și am insistat să rămânem în tabăra celor drepți în acest diferend regional. Aceasta este, într-adevăr, o mare realizare, mai ales că este cunoscut faptul că în presa românească au apărut mai multe articole care au putut să ”ardă” punțile fragile în baza cărora Bucureștiul și Kievul au încercat să-și reseteze relația. Tot la capitolul realizări, trebuie să menționăm și faptul că au mai fost semnate câteva acorduri bilaterale, care au un rol deosebit de important pentru dezvoltarea relațiilor economice, chiar dacă am uitat în acest context și de necesitatea de a aloca resurse sau instrumente pentru ca acestea să producă beneficii cetățenilor de la frontieră. Nu am făcut nimic pentru ca grupurile de lucru din cadrul formatelor de cooperare bilaterală[4] să înceapă elaborarea de proiecte concrete. Să zicem că ucrainenii sunt preocupați cu războiul cu rușii, dar ce fac apărătorii intereselor reprezentanților minorității românești în această perioadă? Creează partide politice și speră că vor beneficia de votul celor care dețin pașapoarte? De strategii și politici de îmbunătățire a dialogului bilateral și de proiecte care schimbă situația economică a cetățenilor ucraineni, deci și a românilor din Ucraina, să se ocupe alții.

Sunt curioasă să știu câți politicieni români sau oficiali din instituțiile publice și-au aruncat privirea peste datele care atestă evoluția sau stagnarea relațiilor economice bilaterale[5][6][7] și au analizat cauzele și efectele acestor fenomente asupra situației românilor din Ucraina? Dar câți dintre ei au efectuat vizite de lucru la Kiev sau în alte regiuni ale Ucrainei?

Anexarea Crimeei de către Rusia nu poate fi interpretată nici de către societatea civilă din Ucraina și nici de cea din România  drept punctul de start al unei noi relații. Asta ar însemna să intrăm într-un cerc vicios al ignoranței. Relația bilaterală nu este nouă. Problemele vechi trebuie să fie soluționate, discutate, înțelese, altfel există riscul ca acestea să erupă în cele mai nepotrivite momente. Trebuie, însă, să fie schimbată abordarea, astfel încât fiecare să se ocupe anume de acea parte pe care este specializat. O asemenea strategie nu va permite oportuniștilor (politicieni, funcționari publici, oameni de afaceri și unii reprezentanți ai societății civile) să profite de emoțiile electoratului sau de asistența acordată de partenerii externi pentru transformarea internă a Ucrainei.

Înainte de a efectua vizita oficială în România președintelui ucrainean, Petro Poroșenko, i s-a sugerat să vorbească la București în limba română, pentru a îndulci dialogul bilateral. Îi sugerăm președintelui român, Klaus Iohannis, să încurajeze o cunoaștere mai responsabilă a Ucrainei în rândul celor implicați în formularea intereselor de politică externă față de acest acest stat vecin. Noi, reprezentanții scietății civile din România, am găsit la Kiev, dar și în alte localități, experți cu care putem să implementăm proiecte. Nu vom permite autorităților române să se ascundă după pretextul lipsei unor parteneri de încredere în Ucraina, care se încăpățânează să reziste reformelor anti-corupție. Dacă nu ați găsit parteneri responsabili în Ucraina, însemană că nu i-ați căutat sau nu i-ați văzut ieșind în stradă să ceară semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană. Ucraina nu este formată doar din politicieni angajați în lupta pentru controlul actului de guvernare. Chiar dacă ne prefacem că nu înțelegem acest lucru, Ucraina este în acest moment terenul pe care se dă bătălia pentru supremație între Rusia și Occident.

Angela Grămadă

[1] Poziția numărul unu în acest clasament era deținută de Rusia. După anexarea Crimeei Moscova a rămas lider al clasamentului, restul listei a suferit modificări.

[2] În campania electorală pentru alegerile prezidențiale din anul 2010, Iulia Timoșenko a promis alegătorilor săi că va redeschide dosarul ”insula Șerpilor” și o va readuce în componența Ucrainei. În anul 2009 Tribunalul de la Haga a dat câștig de cauză României în acest dosar. În aceeași campanie electorală, Victor Yanukovici a promis minorităților etnice de pe teritoriul Ucrainei mai multe libertăți și drepturi. Astfel, printre votanții acestui candidat s-au numărat și reprezentanții minorității românești din Ucraina.

[3] Încă de la lansarea Parteneriatului Estic în anul 2009, Ucraina a ținut să precizeze că este mai mult interesată de formatul de cooperare bilaterală în cadrul dimensiunii estice a Politicii Europene de Vecinătate pentru că anume formatul bilateral (Acordul de Asociere și DCFTA-ul) aducea banii în țară (pentru elite, nu pentru cetățeni  – logica autorităților). Platformele de cooperare multilaterală aveau rolul de a evidenția resursele statelor membre ale Parteneriatului Estic de a soluționa problemele cu care se confruntă.

[4] Ucraina, http://www.mae.ro/bilateral-relations/1734

[5] Ibidem.

[6] http://www.romaniaucraina.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=10%3Arelaii-economice-bilaterale-romania-ucraina&catid=10%3Adiverse&Itemid=13&lang=ro

[7] http://romania.mfa.gov.ua/ro/ukraine-ro/trade

1 Comment

  1. April 22, 2016  6:28 pm by Radum Reply

    ”În continuare de la Kiev la București, și invers, este foarte dificil să ajungi, iar cooperarea se face prin aeroporturile unor state terțe....”, problema este dacă ar exista acum amatori să se ducă acolo! pentru turiști ar exista ceva potențial, dar ucrainienii nu au o ofertă serioasă pe zona de litoral (amenajări, personal calificat etc) și poate și alte regiuni limitrofe României ar avea ceva potențial (Transcarpatia, Cernăuți)
    poate că și astea sunt zonele care ar interesa mai mult românii în imediata apropiere, Odessa, Cernăuți și înspre Maramureș, Kievul e prea departe, mai ales pentru cei care nu vorbesc o boabă rusa (sau ucraineana!)

Leave a reply

Your email address will not be published.